BUZAU

Municipiul Buzău este reşedinţa şi cel mai mare oraş al judeţului Buzău, România. Are o populaţie de 134.227 locuitori. Oraşul se află pe malul drept al râului Buzău, în dreptul ieşirii acestuia dintre dealurile subcarpatice de curbură, într-o regiune cu climă temperată.

Buzău, al cărui nume este atestat documentar din anul 376 e.n., a fost un important târg şi sediu episcopal ortodox în Evul Mediu. Activităţile economice principale din oraş în epoca medievală au fost comerţul şi agricultura. După încheierea unei perioade de distrugeri succesive în secolele al XVII-lea–al XVIII-lea, economia Buzăului a căpătat şi o importantă componentă industrială, în paralel cu dezvoltarea unui sistem de învăţământ. În această perioadă a fost construit şi Palatul Comunal, clădirea emblematică a oraşului, a fost amenajat parcul Crâng, principala zonă verde şi, tot atunci, Buzău a devenit un important nod feroviar. În perioada comunistă, oraşul s-a extins mult, triplându-şi populaţia, şi au fost construite numeroase fabrici, din care mare parte funcţionează şi astăzi, în contextul trecerii la o economie de piaţă.

Printre personalităţile marcante originare din Buzău se află politicianul Alexandru Marghiloman, poetul Vasile Voiculescu, dramaturgul George Ciprian şi cântăreaţa Mihaela Runceanu. De asemenea, în acest oraş au locuit temporar Ion Luca Caragiale, care a deţinut un restaurant în oraş; sculptorul Constantin Brâncuşi, care şi-a instalat cunoscuta sculptură Rugăciune în cimitirul Dumbrava; şi biologul George Emil Palade, care a studiat în Buzău, absolvind liceul B.P. Hasdeu în acest oraş.

Geografie

Municipiul Buzău este situat în zona centrală a judeţului, la 120 km de Bucureşti, în sud-estul României, şi ocupă o suprafaţă totală de 81,3 km2. Municipiul se află la cotul Carpaţilor de curbură, la confluenţa drumurilor între patru mari provincii româneşti: Muntenia, Transilvania, Moldova şi Dobrogea. Râul Buzău, pe al cărui mal drept se află, formează limita nordică a oraşului. Forma oraşului este alungită, oraşul fiind mai mare de-a lungul râului. Buzăul ocupă altitudini de la 101 metri în nord-vest, în apropierea dealurilor până la 88 metri în apropierea râului, media fiind de 95 de metri (cât este şi altitudinea în centrul oraşului, în piaţa Dacia). Astfel, Buzău este un oraş aflat într-un relief plat, cu o diferenţă de altitudine de 10 metri de-a lungul unei linii de 4 km.

Clima

Precipitaţiile anuale sunt de 500 mm[2] şi zăpada, iarna, poate ajunge până la 30cm[2]. Râul Buzău are fluctuaţii de debit frecvente. În special primăvara, la topirea zăpezilor în zona de munte a bazinului acestuia, apele râului cresc. Oraşul a fost construit departe de o albie majoră adâncă, astfel că râul nu indundă oraşul. La indundaţiile majore din 2005 din România, apele râului au avariat grav podul aflat la marginea nordică a oraşului, dar nu au produs pagube în oraş.

Clima este mai ales continentală, media fiind de 92 de zile de îngheţ pe an (16 zile cu temperaturi sub -10°C), dar şi cu 92 de zile de vară, calde şi secetoase.[2] Vânturile locale includ Crivăţul, care bate dinspre nord-est spre sud-vest (sau uneori dinspre est spre vest) şi Austrul, vânt care bate dinspre sud-vest şi aduce vara aer uscat şi cald şi iarna conduce la ridicarea temperaturii.

Flora şi fauna

Flora Buzăului este reprezentată mai ales de o pădure aflată în vestul oraşului, rest din Codrii Vlăsiei, pădure de stejar de 189 hectare. Parcul Crâng ocupă 10 hectare din această pădure. Mare parte din străzile din Buzău au copaci plantaţi pe margine, castani pe Bulevardul Nicolae Bălcescu şi tei pe Bulevardul Unirii. Printre plantele crescute de localnici în grădini se numără trandafiri, zambile, lalele, bujori, şi petunii, ca şi viţă de vie şi iederă pentru umbră.

Fauna sălbatică din Buzău este compusă din animale adaptate vieţii în oraş. Cele mai des întâlnite păsări sunt vrabia, şi guguştucul, iar rozătoarele sunt reprezentate de dihor şi şobolanul cenuşiu. Lacurile sunt populate cu peşti mici, cum ar fi boarţa şi ţiparul, şi de guşteri şi melci.

Etimologie

Plecând de la forma grecească Μουσεος (Mouseos), istoricul Vasile Pârvan considera că numele Buzăului vine de la forma tracică Bouzeos, transcris greşit (Μπ se pronunţă B în greceşte, ori în textul antic a fost omis π). A emis ipoteza că denumirea derivă din radicalul trac “Buzes”, la care s-a adăugat sufixul “eu”, formă a vechiului “aios” (greco-latin).

Preistorie

În parcul Crâng s-au descoperit aşezări din neolitic (cultura Gumelniţa), din epoca bronzului (cultura Monteoru) iar în zona industrială Buzău-Sud au fost descoperite aşezări geto-dacice.

Atestare documentară

Prima menţiune documentară a râului Buzău este din secolul al IV-lea: într-o scrisoare din anul 376, trimisă de Iunnius Soranus, guvernatorul Scythiei Minor, arhiepiscopului din Caesarea Mazaca, se relatează despre martirizarea, la 12 aprilie 372, a misionarului creştin Sava, înecat de către goţi în râul Buzău. Copii ale documentului “Pătimirea Sfântului Sava” se păstrează la Biblioteca Vaticanului şi Biblioteca “San Marco” din Veneţia. Unele lucrări ignoră documentul de la Veneţia, considerând că el face referire doar la râul Buzău şi că astfel prima atestare documentară a oraşului Buzău este documentul din 1431 din timpul lui Dan al II-lea.

Târg şi sediu episcopal în evul mediu

Gustav Treiber, în lucrarea sa Siebenburgische Viertel Jahresschrit afirmă că în secolul al XII-lea oraşul era înconjurat de un zid cu patru porţi în cele patru direcţii principale.

Prima menţionare documentară a Buzăului ca târg şi punct de vamă într-un document intern este cel emis la 30 ianuarie 1431 de domnitorul Dan al II-lea privind acordarea unor privilegii de comerţ braşovenilor, la trecerea lor prin târgurile Munteniei, între care şi Buzăul, la fel ca în timpul domnitorului Mircea cel Bătrân.[8] Actul sugerează că oraşul avea titulatura de târg cel puţin dinainte de domnia lui Mircea cel Bătrân.

Episcopia Buzăului este atestată documentar la 1525, în timpul lui Radu de la Afumaţi, data cea mai probabilă a înfiinţării sale fiind considerată anul 1500, în timpul domniei lui Radu cel Mare. Astfel, oraşul a devenit reşedinţă episcopală.

În 1507, Buzăul figurează (sub numele de Boza) pe o hartă, realizată de Nicolaus Germanus. La acea vreme, oraşul era al patrulea ca mărime din Ţara Românească, şi important partener comercial al Braşovului. Între 1503 şi 1515, negustorii din Buzău au comercializat marfă în valoare de 2.245.835 aspri (o monedă otomană). Un document datat 1536 arată că oraşul era administrat de un judeţ (primar) şi 12 pârgari aleşi. Complexul episcopiei este legat de centrul oraşului şi de parcul Crâng (la vremea aceea, o pădure mare aflată lângă oraş) de o reţea subterană de tunele, care datează din secolul al XVI-lea. Rolul acestor tunele era acela de stocare a proviziilor şi de a furniza o cale de evacuare a cetăţenilor în caz de pericol.

În anul 1571 a fost construită mănăstirea Banului, ctitorie a lui Andronic Cantacuzino. Mănăstirea este denumită a “Banului”, după numele dregătoriei ctitorului, din 1618. În 1722, biserica a fost rezidită de Andreiana, soţia lui Şerban Cantacuzino. În 1884, la pictarea Bisericii a participat şi Gheorghe Tattarescu. Din 1575 datează cea mai veche atestare a Bazarului - al doilea din Ţara Românească - piaţă permanentă cu dughene, prăvălii, pivniţe, magazii. Oraşul era la acea vreme compus din patru părţi principale: episcopia, mănăstirea Banului, târgul vechi şi oraşul, ultimul aflat între mănăstire şi episcopie.

În ultimul deceniu al secolului al XVI-lea, 18.000 de sârbi s-au stabilit în Ţara Românească. Câteva familii au venit în Buzău, construindu-şi casele într-o zonă de lângă râul Buzău, cunoscută până astăzi sub numele de Sârbi. Ulterior, în anii 1792-1838, mulţi refugiaţi bulgari s-au stabilit în acelaşi cartier.[12] Datorită similitudinilor între limbile vorbite de cele două grupuri etnice, localnicii au numit şi pe noii veniţi tot sârbi. Bulgarilor li s-a dat pământ în apropierea râului, unde au înfiinţat grădini de zarzavaturi.

Distrugeri succesive

Sfârşitul Evului Mediu a adus oraşului un val de distrugeri, Buzăul fiind complet sau parţial devastat de războaie repetate şi invazii militare străine, dar şi de catastrofe naturale. Casa Vergu-Mănăilă, cea mai veche clădire din Buzău, care datează din anii 1780. Este singura clădire din oraş din vremea distrugerilor Buzăului (secolele al XVII-lea – al XVIII-lea)

Armata lui Mihai Viteazul a staţionat în Buzău în 1596. După plecarea acesteia, oraşul a fost devastat în 1597 de raiduri otomane şi tătăreşti. În anul următor, Mihai Viteazul a adus daruri locuitorilor oraşului, pentru a compensa pagubele. Cronicarul Balthasar Walter descrie invazia tătărească din 1597: „[Tătarii] pradă câmpia din jurul Buzăului, Brăilei, Bucureştiului şi alte oraşe pe care turcii le lăsaseră neatinse, fie nu le stricaseră chiar de tot, luă în captivitate pe localnicii surprinşi şi luă toate veniturile de peste an, şi dădu foc celor mai multe locuri.”

În aprilie 1616, multe case din Buzău au fost arse în timpul unei invazii polone. Locuitorii s-au refugiat în munţii şi pădurile din împrejurimi. Toate titlurile de proprietate funciară s-au pierdut la acestă dată. Un an mai târziu, în iulie 1617, oraşul a fost ocupat din nou de armata otomană.

Buzău a fost devastat din nou de tătari în 1623, după cum arată o scrisoare a lui Matei Basarab din 1633: „Episcopia Buzăului] este cu totul părăsită şi robită şi arsă de păgânii tătari în toţi aceşti ani.”

O invazie turcească din 1659 a dus la distrugerea totală a Buzăului, mulţi locuitori fiind luaţi prizonieri. În 1679, Buzău a fost din nou distrus de otomani. Oraşul a fost reconstruit de fiecare dată, apărând astfel pe o hartă din 1700 a Ţării Româneşti, tipărită la Padova de stolnicul Constantin Cantacuzino. Pe hartă figurează alte 22 de oraşe şi târguri din ţară.

După o perioadă de pace relativă, timp în care episcopia a primit finanţări de la domnitor pentru a descrie o şcoală în greacă şi o alta în slavonă, în 1739, în timpul unui război ruso-turc, trupele ruseşti şi cazacii lui Frilow au devastat Buzăul, luându-l pe episcop cu ei.

În timpul altui război ruso-turc, în anii 1768-1774, oastea otomană a ars toate casele şi prăvăliile, din oraş nerămânând nicio clădire întreagă. Biserica episcopiei a fost şi ea distrusă, iar episcopul s-a mutat temporar la Bucureşti. Biserica mănăstirii Banului a fost singura care a rămas întreagă, fiind distrusă în 1774 de un cutremur. De asemenea, în timpul Războiului ruso-turc din 1787-1792, oraşul a fost distrus din nou. Lungul şir de războaie devastatoare a continuat în 1806 şi 1807, când armata otomană a ars din nou Buzăul, ucigând 230 de oameni. Localnicii au fugit în valea Nişcovului, de unde s-au întors numai în 1812. Înainte de acest război, un nou cutremur puternic, în 1802, a dărmat toate bisericile din oraş.

Epidemiile de holeră şi de ciumă bubonică de la începutul secolului al XIX-lea au decimat şi ele populaţia oraşului (vezi Ciuma lui Caragea).

Ultimul război care a devastat oraşul a fost în 1821 în timpul războiului grec de independenţă, când luptele dintre turci şi Eteria au dus la devastarea oraşului. Ispravnicii din oraş spuneau că “Locuitorii refuză să se întoarcă la casele lor, iar pe noi ne-au lăsat singuri”[19]. După aceasta, în urma adoptării Regulamentului Organic, a început o perioadă de reconstrucţie şi modernizare. Ţara Românească a încetat să mai fie teatru de operaţiuni în războaiele dintre Imperiul Otoman şi Rusia, conflictele mutându-se în Crimeea, Balcanii de Vest şi de Sud şi în Caucaz.

Astfel, deşi Buzău este atestat documentar ca polis încă din secolul al IV-lea e.n., şi ca târg din 1431, cea mai veche clădire din oraş este Casa Vergu-Mănăilă, construită în secolul al XVIII-lea, în preajma anului 1780. Casa Vergu-Mănăilă era proprietatea unei familii boiereşti, numită Vergu, care deţinea şi o cârciumă şi o brutărie în oraş.[18]

Dezvoltarea din secolul al XIX-lea

De-a lungul secolului al XIX-lea, oraşul a depăşit dificultăţile reconstrucţiilor repetate şi a început să se dezvolte ca oraş modern cu o viaţă economică şi culturală puternică. Pădurea Crâng a devenit loc de petreceri pentru localnici începând cu 1829 şi în cele din urmă a fost amenajată ca grădină publică în 1850.

Au început să se înfiinţeze şcoli, episcopia deschizând o şcoală de pictori de biserici şi iconari, condusă de Nicolae Teodorescu şi unde a studiat şi pictorul Gheorghe Tattarescu. Un an mai târziu episcopul Dionisie Romano a deschis Şcoala Normală (şcoală de învăţători), şcoală ce pregătea învăţători pentru şcolile generale din oraş şi pentru cele din 115 sate. Seminarul teologic ortodox din Buzău, înfiinţat în 1836, a fost a doua şcoală teologică din Ţara Românească, după seminarul din Bucureşti.

Cel mai vechi recensământ cunoscut al Buzăului, datând din anul 1832, arată că în Buzău locuiau 2.567 de oameni dintre care: 18 evrei, 1 englez, 1 austriac şi restul (99%) români.

În perioada 1837-1840 s-a introdus iluminatul public. Lămpile de pe străzi funcţionau cu lumânări de seu, la început funcţionând 38 de lămpi. Până în 1861, numărul acestora crescuse la 50. În 1841, străzile oraşului, până atunci dezordonate şi întortocheate, au fost realiniate după reguli urbane.

În 1842 în oraş exista un medic, o moaşă autorizată oficial şi o echipă de pompieri. În timpul Revoluţiei de la 1848, s-a înfiinţat la Buzău o Gardă Naţională, supervizată de Barbu şi Nicolae Bălcescu, imediat după organizarea guvernului revoluţionar de la Bucureşti în iunie. Revoluţia a fost însă înăbuşită de armatele otomane şi ruseşti şi Buzăul a fost ocupat de armata rusă timp de trei ani. Tot armata rusă a ocupat Buzăul din nou în 1853 în timpul Războiului Crimeei. Dezvoltarea oraşului a continuat după încheierea acestei ocupaţiei militare.

La divanele ad-hoc organizate după Congresul de la Paris din 1856, marea majoritate a reprezentanţilor Buzăului au votat pentru unirea Ţării Româneşti cu Moldova. Mai târziu, după ce cele două ţări au intrat într-o uniune personală pe 24 ianuarie 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost primit cu entuziasm de locuitorii Buzăului şi a fost convins de aceştia să rămână peste noapte în oraş, în timp ce era pe drum de la Iaşi la Bucureşti. Proaspăt alesul domnitor al Ţării Româneşti şi Moldovei a plecat a doua zi din oraş pe Strada Mare, o stradă denumită astăzi, în amintirea evenimentului, Bulevardul Unirii.

Clădirile de pe strada Cuza Vodă (la acea vreme numită Strada Târgului) au fost ridicate între 1850 şi 1880 într-un stil specific caselor negustoreşti din secolul al XIX-lea din sud-estul europei – clădiri cu parter şi etaj, cu prăvălii la parter, şi locuinţe la etaj.

Viaţa culturală a înflorit şi ea, şi în 1852, a avut loc în Buzău pentru prima oară un spectacol de teatru. În 1854, episcopia a importat o tiparniţă de la Viena, tiparniţă folosită pentru a tipări Biblia de la Buzău, a patra Biblie în limba română (primele trei fiind Biblia de la Bucureşti din 1688, o Biblie tipărită la Blaj în 1792 şi o alta tipărită la Sankt Petersburg în 1819).

Sistemul de iluminat public a fost îmbunătăţit în 1860 prin introducerea lămpilor cu gaz. În acelaşi an, casele au fost numerotate, iar străzile principale au fost pietruite. Spitalul Gârlaşi (astăzi, Spitalul de boli infecţioase) a fost înfiinţat în 1865, devenind astfel primul spital permanent.

Teatrul Moldavia a fost deschis în 1898 într-o clădire din centrul oraşului. Sala cu 400 de locuri a fost locul în care au ţinut reprezentaţii artiştii importanţi care au venit în Buzău, cum ar fi Constantin Nottara, George Enescu şi localnicul Nicolae Leonard.

În 1899, primarul Nicu Constantinescu a demarat construcţia Palatului Comunal, proiect finalizat în 1903. Palatul Comunal este şi astăzi cea mai cunoscută clădire din oraş. Constantinescu a decis să rearanjeze străzile centrale ale oraşului, străzi înguste şi întortocheate, moştenire a vechii istorii de oraş-târg şi a repetatelor distrugeri urmate de reconstrucţii dezorganizate ale clădirilor. Astfel, au fost construite Bulevardul Parcului (între Palatul Comunal, aflat în centru, şi Parcul Crâng) şi Bulevardul Gării (care leagă centrul oraşului de gară), bulevarde largi şi drepte.

În această perioadă, Constantin Brâncuşi şi Ion Luca Caragiale au locuit pentru scurt timp în Buzău. Caragiale a închiriat un restaurant lângă gară în 1894 şi a locuit acolo timp de un an. În acest timp, el a ţinut o prelegere publică, al cărei subiect planificat, Tehnica prozei a fost schimbat în ultimul moment în Cauzele prostiei omeneşti. Brâncuşi a locuit în oraş în vara lui 1914, după ce Eliza Seceleanu, văduva unui tânăr boier local, l-a angajat să-i realizeze două sculpturi: Rugăciune şi bustul lui Petre Stănescu, răposatul ei soţ. După ce a realizat cele două sculpturi la Paris, Brâncuşi le-a adus în Buzău şi a locuit acolo timp de câteva luni cât a lucrat la pregătirea soclurilor acestora. Ambele sculpturi au decorat mormântul lui Stănescu din cimitirul Dumbrava, dar au fost mutate la Muzeul Naţional de Artă al României din Bucureşti, fiind înlocuite de două copii. Copiile au fost furate în 1999 şi nu au mai fost înlocuite.

Primul bec electric din oraş a fost instalat în 1899, în faţa grădinii publice din centrul oraşului. Primul spectacol cinematografic din Buzău a avut loc în 1904, într-o berărie de pe Bulevardul Parcului, şi a fost organizat de un localnic pe nume Nicolae Mihăilescu.

Cele două războaie mondiale şi perioada dintre ele